Banat

Surse memoriale

Home » Banat » Imaginar banatean » Imaginea “bunului bănăţean”   
 
Imaginea “bunului bănăţean”*  

            Practica interviului de tip life story într-o regiune a Romậniei cu o tradiţie interculturală importantă şi încă vie, cum este Banatul, este utilă, între altele şi pentru a explora dinamica identităţilor individuale şi colective. Dacă în ce priveşte priorităţile şi ierarhizarea cadrelor de referinţă ale procesului de autodefinire şi de definire a “celuilat” întậlnim variabile importante de la o comunitate etnică la alta ( in nota : ne-am ocupat în mod special de romậni, germani, maghiari, sậrbi, evrei, bulgari ) există un anume consens în privinţa unui model ideal al imaginii de sine a fiecărei comunităţi în parte, superpozabil în anumite limite cu o proiecţie idealizată a unui stereotip regional. E ceea ce am putea numi imaginea “bunului bănăţean”. Ce legătură s-ar putea stabili între acest produs al imaginarului colectiv în care o experienţă de viaţă în comun nu lipsită de momente conflictuale – e drept fără forme violente ­– e valorizată în aspectele ei pozitive şi transformată într-un reper nu doar identitar ci şi moral şi imaginea unui “bun european” ? Evident, în povestirile autobiografice pe care le-am arhivat ( notă : cf. arhiva Fundaţiei A treia Europă ) punerea în relaţie directă  şi explicită a celor două repere identitare este mai degrabă rară, deşi putem remarca fără dificultate suprapuneri importante între dezideratele ( un set de norme şi valori) pe care le configurează discursul proeuropean în încercarea de a defini o identitate europeană şi felul în care se defineşte identitatea regională a bănăţeanului. Nu întậmplător, ceea ce permite acest efect de oglindire sunt toleranţa, buna înţelegere cu vecinul, deschiderea profitabilă spre “celălalt”, într-un spaţiu concurenţial, în care superioritatea acestuia, recunoscută cậnd e cazul, e valorificată în spirit pragmatic, transformată adică, în ştachetă a performanţelor dezirabile. Cu alte cuvinte, capacitatea de a transforma experienţa diferitului într-una îmbogăţitoare de sine pare a fi abilitatea cea mai importantă care îl situează pe “bunul bănăţean” în proximitatea dezirabilă a “bunului European”.
            Mai mult decật atật, în măgulitoarea imagine de sine pe care şi-o construieşte romậnul bănăţean, luậnd ca reper cadrul regional, el se vede diferit de “simplul romận” – cum spune unul dintre interlocutorii noştri. “ Simplului roman” îi lipseşte pentru a fi la fel de bine plasat în lupta de “a se ridica la standardele europene” experienţa fertilă a “trăitului printre naţionalităţi” cum spune acelaşi interlocutor, ţăran romận, dintr-un sat din sudul Banatului, născut pe l919, deportat între 1951 – 1956 în Bărăgan în partea de sud- est a Romậniei, unde i-a cunoscut pe romậnii băştinaşi, aşa cum mai tậrziu avea să-i cunoască pe moldoveni, pentru că fiul său s-a căsătorit la Iaşi. Intậlnirile lui cu conaţionalii din acele alte părţi ale Romậniei, l-au făcut să înţeleagă că romậnii bănăţeni sunt “altcum”, iar relatarea lui e agrementată cu o mulţime de detalii pitoreşti menite să arate diferenţele, dar şi de interesante explicaţii pe care le crede a fi la originea acestor diferenţe. Astfel romậnul bănăţean “ e mai umblat”, deci mai obişnuit să iasă din spaţiul lui ( era obişnuit să –şi vậndă produsele la Viena sau chiar la Roma, chiar dacă prin intermediari, nu-i e greu să plece la Iaşi, în celălalt capăt de ţară, să-şi cunoască socrii etc.), ceea ce –l face să se simtă şi pe teritoriul celuilalt, mai sigur pe sine ( umblă apăsat, ca un om care ştie ce vrea, nu se lasă intimidate de de superioritatea socială a socrilor, pentru că îi poate opune calităţi în alte planuri), e mai abil în organizarea propriei gospodării şi administrarea averii – atậta timp cật a mai avut-o ), pentru că a ştiut “să fure cu privirea” ce e mai bun de la cei cu care a trăit împreună ( de la celelalte naţionalităţi). Ele sunt evocate global, chiar dacă în cele mai multe din numeroasele discursuri asemănătoare cu cel pe care l-am ales ca exemplificare, o oarecare ierarhie e vizibilă, cel mai apropiat de etalonul ideal fiind totuşi şvabul bănăţean (identificat ca “neamţ”). O altă explicaţie a achiziţionării unui statut mai bun în raport cu “ simpli romậni” este în opinia interlocutorului nostru faptul de a fi situat mai la vest, într-o repartiţie simbolică a punctelor cardinale, în foarte multe discursuri memoriale Vestul fiind asociat cu atributele civilizaţiei faţă de Estul mai înapoiat, dacă nu de-a dreptul necivilizat . Regăsim şi aici unele efecte de oglindire cu discursul de autodefinire al bunei identităţi europene, în care cel “integrat” gậndeşte adesea în aceiaşi termeni relaţia sa cu cel “ neintegrat”, chiar dacă experienţa dominaţiei sovietice în perioada comunistă este  în cazul romậnilor ( mă refer aici la cetăţenii romậni în general) un factor favorizant al acestui tip de investire simbolică ( de la est venea  altădată lumina eliberatorare).
            Un alt aspect invocat de bănăţean pentru a se diferenţia de ceilalţi este abilitatea de a vorbi mai multe limbi. E vorba de limbile etnicului diferit din preajmă, adică de germană, sậrbă, maghiară. Acest tip de valorizare pozitivă priveşte atật deschiderea spre comunicarea cu celălalt cật şi politeţea faţă de celălalt. Reprezintă evident şi o formă de interculturalitate şi interculturalitatea capătă în contextual evocat şi o importantă dimensiune simbolică, încă una prin care imaginea bunului bănăţean se conectează ca de la sine cu cea a “bunului european”.
            Aş sublinia că acest discurs este în mare măsură cel al generaţiei celei mai vậrstnice, aceasta fiind categoria cea mai bine reprezentată în arhiva la care am făcut referinţă. Dar aici modelul descris ne interesează mai ales ca un mod de a imagina un anume tip de identitate pentru European. Cum apare el din cele prezentate mai sus ? Ca un om capabil să trăiască în mai multe registre, fără a-şi simţi în vreun fel “diluată”, diminuată, ameninţată identitatea. Un om capabil sa se adapteze, cu o vocaţie esenţialmente pragmatică.
            O altă variantă pe care am intậlnit-o este  a lui T.H. care, provenind dintr-o familie în a cărei istorie interferează pe parcursul a doar două generaţii originea germană cu cea romậnească, slovacă şi poloneză, se întreabă dilematic ce este el? Răspunsul salvator e găsit cậnd exclamă, cu o urmă de îndoială totuşi : “sunt european, nu?” De data aceasta identitatea europeană e imaginată ca o confluenţă a diferenţelor, absorbite şi omogenizate într-o identitate europeană care e salvatoare pentru a rezolva conflictul ce l-ar presupune opţiunea pentru una doar dintre origini. Perspectiva aceasta se opune celei etnocentriste, polemizậnd cu ea şi găsind soluţia într-o identitate în care unitatea e rezultatul contopirii diferenţelor. Se face apel pentru aceasta la o unitate supraordonată : europeneitatea. Ea e gậndită insă diferit faţă de felul cum e proiectată identitatea naţională ca factor supraordonat identităţilor etnice într-o perspectivă contractuală, pentru că în acest caz, individul se concepe aparţinậnd în acelaşi timp  la două comunităţi : cea pe care o reprezintă etnia şi cea  căreia îi aparţine ca cetăţean.
            Dar abordarea lui T.H. diferă şi de naţiunea etnocentrică bazată pe suprapunerea perfectă cu limba sau originea. Dimpotrivă, chiar dacă vede identitatea proprie ca un factor nivelator al unei oferte identitare iniţial plurale, el gậndeşte rezultaul ca o fericită armonizare a diferenţelor asumate ca atare. Ceea ce pare uşor de realizat la nivel individual - şi pentru că mentalul european favorizează această perspectivă asupra persoanei , ca centru dinamic de refelcţie şi acţiuni– pare însă utopic dacă încercăm să facem din acest model unul normativ pentru identitatea europeană.
            Si acest lucru nu numai pentru că ea e una în devenire, în schimbare. Unul dintre clişeele discursului european, arată Dominique Wolton într-un studiu din “L’esprit de l’Europe” ( ed. By Antoine Compagnon şi Jacques Seebacher, Flammarion, Paris, 1993), - carte tradusă recent în romậnă – sună astfel “ bogăţia Europei rezidă în diversitatea ei şi în dialogul identităţilor ei”. D. Wolton este de părere că în absenţa unui spaţiu public european funcţional o frază ca cea tocmai citată, rămậne un simplu deiziderat. El arată că logica evenimenţială după care se desfăşoară construcţia politică a Europei nu e adecvată şi construirii unei identităţi culturale. Aproprierea ca model cultural pentru identitatea europeană a identităţii naţionale, ar presupune existenţa unor valori commune, a unei limbi commune şi o redefinire a raportului interior – exterior ( deci de integrare a alterităţii şi de menţinere a ei tocmai pentru că e indispensabilă definirii identităţii). Dialogul între identităţi - crede Wolton- nu se poate imagina decật ca unul cu actori identificaţi ca atare şi aceştia sunt deocamdată naţiunile. Din acest punct de vedere, soluţia reprezentării europeneităţii ca un factor supraordonat, în spiritul raţionalist şi mai pragmatic pe care îl propune de exemplu Habermas, i se pare lui Wolton mai mult un deziderat decật o soluţie practică. El arată că e preferabilă pentru moment neocultarea frontierelor şi a cadrelor culturale în care sunt constituite deocamdată identităţile. Pentru că, dacă aspiră la dialogul diferenţelor, Europa trebuie în primul rậnd să le conserve şi să menţină viu raportul dintre ele (nu unul de dominare desigur şi nici de omogenizare neutralizatoare ). In esenţă, după opinia lui Wolton, procesul construirii unei identităţi culturale europene este unul lent, de negociere între tradiţie şi modernizare şi nu poate fi guvernat de voluntarismul elitelor , care se dovedeşte eficent în ce priveşte construcţia adiministrativ finaciară şi cea politică sau economică. Riscul unei astfel de ignorări este acela de a face să se ivească fracturi grave, tocmai pentru că potenţialul lor este ocultat.
            Am făcut această paranteză,  pentru a arăta dificultăţile de a găsi un model convenabil din punct de vedere practic în configurarea unei identităţi europene ( nu am discutat şi modelul comunităţii familiale la care se face apel în expresii precum “ marea familie europeană”).
            In raport cu aceste tatonări fiecare pare liber de a gậndi în felul lui ce este sau ce ar putea fi identitatea europeană, proiectậnd în ea ceea ce experienţa trăitului cotidian alături de “celălalt” l-a învăţat că e util sau valorizant.
            Astfel  o studentă care a răspuns la întrebarea : “ce reprezintă pentru dvs, a fi european” precizează că înainte de a afirma că eşti european, ar fi de spus că eşti romận, dar pentru că nu vede cum ar trebui tratat raportul dintre cele două paliere identitare, decide în cele din urmă că a-ţi respecta şi iubi aproapele în spirit creştin ar putea fi un mod de a defini identitatea europeană. Un alt student răspunzậnd la aceeaşi anchetă spunea : “e frumos ( e plăcut ) să te prezinţi ca european( faţă de non - europeni, dar nu e la fel de bine să te prezinţi ca romận ( adică nu la fel de prestigios)” subliniind că relaţia între cele două identităţi nu e una de strictă înglobare şi de directă continuitate logică. A fi un european romận nu reprezintă simbolic- după opinia lui -  acelaşi lucru cu a fi un European pur şi simplu.
            De la imaginea translării neproblematice şi lipsite de complexe de la “bunul bănăţean” la “bunul european” pe care o propuneau interlocutorii noştri născuţi în primul sfert al secolului XX, la ezitările şi îndoielile generaţiei tinere de azi este un vizibil decalaj. Trebuie el raportat la măsura timpului istoric în care generaţiile de la începutul secolului şi cele de la sfậrşitul secolului s-au format sau este el o expresie a felului în care în acest interval Europa însăşi s-a redefinit, propunậnd o altă imagine de sine şi bazậndu-se pe alte tipuri de consensuri.

 

* Versiunea in engleză a acestui text, The Image of a Good European a apărut în François Ruegg, Rudolf Poledna, Calin Rus ( Eds.) Interculturalism and Discrimination in Romania  Policies, Practices, Identities and Representations.Lit Verlag Berlin 2006, pp. 309 – 313.